Acest scurt studiu îşi propune să analizeze câteva legende ce au răspuns mai mult sau mai puţin la întrebarea referitoare la Soare şi la Lună şi să realizeze o paralelă între două mituri ce aparţin unor culturi total diferite. Oare ne leagă ceva, la nivelul perceperii minunilor naturii, de poporul japonez, “poporul divin”, izolat timp de câteva secole şi aflat la mii de kilometri dinstanţă? Care sunt legendele româneşti şi care sunt legendele japoneze în ceea ce priveşte apariţia Soarelui şi a Lunii? Au acestea ceva în comun?
Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra credinţelor populare româneşti, vom observa că majoritatea legendelor solare şi lunare se leagă strâns de religia creştin-ortodoxă, existenţa celor două planete fiind atribuită în totalitate lui Dumnezeu, iar în cultura japoneză, legenda solară şi cea lunară fac parte chiar din religia shintoistă (1).
În ceea ce îi priveşte pe japonezi, aceştia au crezut mereu în descendenţa lor divină, credinţa aceasta fiind alimentată de-a lungul secolelor de o serie de istorisiri ce aparţin religiei shintoiste. Mitologia japoneză este chiar implantată în istorie (2), până în secolul trecut, când împăratul a făcut o declaraţie răvăşitoare în rândul poporului, din postura sa, pe care o va abandona cel putin aparent, de urmaş al cuplului primordial. Legenda în discuţie, cea a Soarelui şi a Lunii, este strâns legată în cultura japoneză de legenda cuplului primordial Izanami şi Izanagi, Adam şi Eva ai shintoismului japonez. Această povestire mitică spune că la un moment dat a apărut între cer şi pământ o formă asemănatoare unei tulpini de trestie. Această formă a devenit ceea ce japonezii numesc Kami, adică zeu. Laolaltă cu acest zeu au mai apărut încă două zeităţi. Acest trio originar ar putea fi comparat cu Sfânta Treime din credinţa creştină, dar spre deosebire de aceasta, cei trei Kami au avut ca urmaşi o sumedenie de zei şi zeiţe. Trioul mai poate fi asemănat însă şi cu cele trei elemente din cosmogonia chineză, elemente din care au luat naştere cele zece mii de lucruri şi fiinţe. În cea de-a şaptea generaţie de zei, apar Izanami şi Izanagi, care sunt în acelaşi timp soţi şi fraţi. Izanami şi Izanagi sunt desemnaţi de către ceilalţi zei să coboare pe pământ, în imensitatea noroioasă, pentru a-i da o formă. Ajuns pe pământ, Izanagi îşi cufundă suliţa în ocean şi amestecă circular. De pe suliţa sa se scurg picături de apă sărată şi astfel se leagă insulele Japoniei. Legenda menţionează şi numărul exact al insulelor japoneze: 4.223. După multe peripeţii ale cuplului, soţia lui Izanagi ajunge în infern şi acesta încearcă să o aducă înapoi, dar nu reuşeşte şi se întoarce, fiind urmărit de forţele răului. Când scapă, Izanagi se spală intr-un râu din sud-vestul Japoniei pentru a se purifica. Motivul îmbăierii pentru purificare apare în cultura multor popoare ale lumii, chiar şi în povestirile biblice creştine. După îmbăiere, Izanagi îşi aruncă hainele pe malul râului, din haine ieşind noi zeităţi.
Legenda Soarelui şi a Lunii urmează în acest şir de povestiri shintoiste, aceştia fiind reprezentaţi de fiica si fiul lui Izanagi. Zeiţa Soarelui, numită Amaterasu se naşte din ochiul stâng al lui Izanagi, iar zeul Lunii şi al nopţii, Tsukuyomi se naşte din ochiul drept al acestuia. Amaterasu având o frumuseţe inegalabilă este aleasă de zei şi urcată pe scara Cerului, unde va rămâne pentru totdeauna, iar strălucirea sa solară va fi îndreptată spre pământ.
Momentul naşterii zeiţei Amaterasu este cel mai important din mitologia shintoistă. Fratele zeiţei, Tsukiyomi, neavând o strălucire atât de intensă precum sora sa, este urcat însa pe scara cerului, alături de sora lui, chiar viitoare soţie. Certându-se foarte repede, Amaterasu îi aruncă fratelui său cuvinte grele şi nemaivoind să-l vadă, zeii îi despart pentru totdeauna, pentru o zi şi o noapte. Mai departe avem o povestire ce o are în prim-plan pe Amaterasu alături de celălalt frate al ei, Susano-o. Acesta se naşte din picăturile scurse din nasul lui Izanagi şi devine suveran peste împărăţia mării şi a lumii subterane. El este foarte invidios pe sora sa şi îi reproşează mereu că a fost favorizată. Din cauza conflictului dintre ei, Amaterasu ajunge să se ascundă într-o grotă cerească, numită Ame no iwato, lumea rămânând în întuneric. Zeii pun la cale scoaterea acesteia din peşteră. În primul rând, aduc la ieşirea din grotă mulţi cocoşi, cocoşul fiind vestitor ai zorilor, ca şi la români, pentru a determina soarele să răsară. Următorul pas este plantarea unui copac uriaş (sakaki), care va deveni arbore sacru, iar de crengile copacului sunt atârnate trei obiecte făcute de către zei: o oglindă, un sirag de margele şi nişte fâşii de pânză albă. Margelele sunt agăţate în vârf, iar oglinda mai spre mijloc. Mai este adusă şi zeiţa Ame no uzume (strămoaşa dansatorilor comici), aceasta începând să danseze cu foc. Hărmălaia din faţa grotei trezeşte curiozitatea zeiţei Amaterasu şi ea iese. Este trasă afară de către unul din zei, intrarea grotei este blocată cu o stâncă, acesteia spunându-i-se apoi că s-a găsit o altă zeiţă mult mai frumoasă. Amaterasu este păcălită privindu-şi propria imagine în oglindă.
Acestă cursă a zeilor a readus Soarele pe cer. Probabil că această legendă a încercat să explice o eclipsă de soare. Bineînţeles că şi în cultura populară românească există legende care au încercat să explice fenomenele de acest tip, cum ar fi legenda care spune că Soarele sau Luna, după cazul eclipsei, constituie masa unui vârcolac. Vârcolacul este reprezentarea răului care perturbă ordinea firească a lumii, iar orice abatere de la ordinea stabilită de comunitate poate genera un vârcolac. Astfel, vârcolacii, ca şi strigoii sau moroii, pot proveni din foarte multe surse, cum ar fi: copii nebotezaţi, născuţi cu anomalii, oameni care şi-au ucis un frate sau o soră, sau chiar o acţiune contrară unei tradiţii poate genera un vârcolac. Omul-vârcolac se va transforma în timpul unei eclipse, iar de cele mai multe ori, sufletul său este cel care va urca în cer şi va mânca Soarele sau Luna. De altfel, în unele locuri aşa sunt explicate şi fazele Lunii, dar există şi alte credinţe în legătură cu acest fenomen. De exemplu, Luna nouă creşte zi de zi pentru ca oamenii să poată număra zilele şi lunile. Altă istorisire spune că Luna este om, un copil care creşte, caruia îi cresc şi aripi până ce devine rotundă. Apoi îmbătrâneşte, se face tot mai mică, urmând să se nască din nou.
În cultura niponă legenda lunară nu are o raspandire prea mare, spre deosebire de legendele româneşti, legende ce i-au oferit astrului nocturn un statut de muză pentru artiştii viitori. Însă, într-o situaţie similară, partea feminină reuşeşte să capete o atenţie sporită, Amaterasu, zeiţa soarelui, ajungând în zilele noastre cea mai importantă divinitate niponă. Amaterasu are să ajungă precum Luna noastră să servească artiştilor drept model. Chiar şi numele Japoniei, are legatură cu numele zeiţei Soare. Ideogramele folosite în scrierea acestui nume au împreună sensul de “Ţara soarelui răsare”, foarte cunoscut în întreaga lume. Aceste legende japoneze, deşi nu sunt însumate într-o carte sfântă, constituie fundamentul religiei shintoiste. Confruntând această legendă niponă a apariţiei Soarelui şi a Lunii cu mitul biblic, (cuprins de această dată într-o carte sfântă, cea a credinţei creştine) vom observa o percepere religioasă total diferită în raport cu modelul shintoist. Sfânta Scriptură spune că în prima zi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric, pentru ca abia în cea de-a patra zi să pună “luminătorii” pe cer. Tot aici aflăm că scopul săvârşirii acestor luminători nu era doar acela de a pune cârmuitori pe cerul nopţii şi pe cerul zilei, ci şi cel de a înfăptui deosebirea anotimpurilor, a zilelor şi a anilor.
Printre legendele populare româneşti, care au în prim plan cele două astre, regăsim câteva ce merită o atenţie specială. Una dintre aceste legende spune că Soarele era un flăcău curat şi că Luna s-a îndrăgostit de el, însă acesta nu voia să o ia de navastă. Ea neînţelegând, Soarele i-a aruncat cu balegă în faţă şi tocmai de aceea acum există acele pete vizibile pe Lună. Este uimitor modul prin care poporul a încercat, chiar a şi izbutit, într-un mod mai naiv, să explice minunile cosmosului. O altă legendă foarte interesantă referitoare la aceste pete de pe lună (craterele lunare) explică în alt sens acest fenomen: în Lună s-ar afla doi fraţi. Aceşti doi fraţi sunt doi ciobani, sau Cain şi Abel (observăm aici o altă legătura cu un motiv biblic), sau fraţii care se bat pe lumea aceasta. Şi despre felul cum au ajuns ei în lună există păreri împărţite. Că au fost puşi în Lună de Dumnezeu pentru nedreptăţile care şi le-au făcut sau de către arhanghelul Mihail, aceasta probabil că nu o vom şti niciodată. Toate cazurile în care poporul s-a agăţat de câte un motiv biblic pentru a explica aceste fenomene ne pot face să credem că în multe dintre cazuri legendele populare au apărut după oficializarea credinţei ortodoxe.
Revenind la identitatea Soarelui şi a Lunii, putem remarca faptul că în cultura niponă, Luna este bărbat, iar Soarele este femeie, spre deosebire de cultura românească, unde legendele dau soarelui statut de femeie, de bărbat sau chiar de entitate ce-şi poate schimba sexul, fiind când femeie, când bărbat. Într-adevăr, unele din legendele româneşti spun că Soarele este vara femeie, însă iarna este bărbat. Altă credinţă îi are în prim plan pe Soarele – femeie şi Luna – bărbat, cei doi fraţi cununându-se, stelele fiind copiii lor, însă în cele mai cunoscute legende, Soarele este bărbat. Dumnezeu nu a fost de acord cu această cununie, deoarece era împotriva religiei. Atunci, Dumnezeu i-a despărţit pentru toată viaţa şi a mânjit-o pe Lună pentru ca Soarele să nu moară de dorul ei (3).
În tradiţia japoneză legenda Soarelui şi a Lunii este unică pe tot teritoriul, aceasta chiar făcând parte din istoria poporului, în vreme ce în România, pe măsură ce traversăm de la nord spre sud sau viceversa, apar tot mai multe legende ce explică în fel şi chip apariţia astrelor.
O altă legendă românească pleacă de la dragostea Soarelui pentru sora sa, Luna, dragoste ce îl chinuie şi îl împinge spre a lua hotărârea nefastă de a se căsători cu sora sa. Pentru a-l opri de la înfăptuirea acestei mari greşeli, Dumnezeu se coboară cu acesta în infern (4) şi îi arată unde ajung cei care se căsătoresc cu surorile/fratii lor. O coborâre în infern am amintit şi mai sus, însă de acea dată era vorba despre Izanami, jumătatea masculină a cuplului primordial din tradiţia japoneză, care coboară în infern în căutarea soţiei sale, asemeni lui Orfeu. Revenind la Soare, acesta nutreşte nişte sentimente atât de puternice încât este gata să îşi asume responsabilitatea pentru prezumptiva greşală şi să accepte urmările în lumea de apoi că până şi Dumnezeu se lasă tulburat, pemiţându-i să se lege pe viaţă cu sora sa.
Cel care într-adevăr realizează consecinţele nefaste pe care această faptă le-ar putea aduce este nimeni altul decât ariciul, cunoscut în cultura noastră tradiţională drept un înţelept. Un substrat comun tradiţiei româneşti şi celei nipone este reprezentat de căsătoria între fraţi, ce a fost sortită eşecului în ambele cazuri, deşi în legenda japoneză aceasta nu a fost interzisă cu deosebire în rândul familiei regale, considerată urmaşă directă a cuplului primordial (în acest caz există chiar două exemple: cuplul Izanami – Izanagi şi Amaterasu – Tsukiyomi).
Foarte interesant este faptul că în religia ortodoxă astrele apar înaintea cuplului primordial, spre deosebire de cazul religiei shintoiste, caz în care astrele se fac cunoscute după naşterea cuplului primordial, fiind urmaşii direcţi ai acestuia.
Îndepărtându-ne de tot ceea ce înseamnă mit şi legendă, adevărata explicaţie, oferită de ştiinţa astronomică este comună peste tot, dar libertatea de a crea şi-a pus amprenta pe toate tradiţiile lumii.
În ansamblu, se pot remarca câteva trăsături comune în ambele culturi, dar şi foarte multe diferenţiatoare, însă cea mai vizibilă dintre cele comune este că la acea vreme a începuturilor, lipsiţi fiind de cunoaştere, indiferent de poporul din care făceau parte, oamenii puneau fenomenele inexplicabile pe seama divinităţilor, fie acestea zei shintoişti sau sfinţi din credinţa ortodoxă.
Legenda este o reprezentare a realităţii creată în interiorul unui popor, reprezentare ce ajută la înţelegerea mecanismului de funcţionare a culturii acestuia şi ajută la compararea tradiţiilor orale ale diferitelor popoare
TEXTUL ORIGINAL:http://www.japanculture.ro/soarele-si-luna-in-traditia-romaneasca-si-in-traditia-nipona/
♥ ♠ ♣ ♦ _______________________________________♥ ♠ ♣ ♦
https://i.servimg.com/u/f32/15/32/75/68/untitl10.jpg 
Acasa 
Dum 05 Iun 2011, 19:07 Scris de FreakGirl
