Sanurai

Samurai este un termen care a fost folosit în Japonia pre-industrială pentru a desemna indivizi aparţinînd nobilimii militare. Cuvîntul samurai este derivat din verbul japonez saburau (de unde a derivat şi numele masculin "Saburo") însemnînd a servi. Samuraiul era literar servitorul unui nobil.
Samuraiului, luptătorul medieval, i s-a atribuit statutul de model suprem şi mereu actual al desăvârşirii japoneze.

În secolul al XII-lea existau şi războinicii proveniţi din rândurile ţăranilor, dar aceştia erau puţini. Şefii lor, samuraii, erau stăpânii satelor respective şi vasalii direcţi ai shogunului. Sub comanda lor se aflau luptători care înainte de a porni la luptă se parfumau, se machiau şi îşi înnegreau dinţii, obicei abandonat în anul 1870.

Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate necondiţionată şi asistenţă militară imediată, după care erau recompensaţi pentru serviciile prestate. Samuraiul purta două săbii, una lungă (katana) şi una scurtă (wakizashi). Ei erau cei care-i apărau pe shogun şi pe daimyo – nobilul feudal.

Normele cunoscute sub denumirea de “codul războinicului” (Bushido), nu întotdeauna respectat, exaltau ideea de onoare, de respect faţă de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran şi de dispreţ faţă de moarte. Esenţa codului războinicilor rămânea simtul datoriei. Codul onoarei şi al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru împărat îi situeaza pe samurai în relaţie cu cavalerii europeni din evul mediu, dar cu deosebirea că din codul samurailor lipsea idealul religios.
Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a demonstra credinţa faţă de stăpân, sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior direct, a apărut obiceiul numit vulgar harakiri - care înseamnă “a-ţi spinteca burta” sau, cu un cuvânt mai elegant, derivat din chineză, seppuku. Act voluntar în situaţiile indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu când, ca o favoare ce li se făcea samurailor, aceştia erau condamnaţi la moarte. Pentru înfăptuirea sinuciderii se alegea un pumnal special, un anume cadru (în unele case medievale existau încăperi sau curţi interioare anumit destinate) şi se stabilea prezenţa martorilor. Unul dintre martori, cel mai bun prieten, îi făcea sinucigaşului serviciul de a-l decapita sau de a-i tăia carotida, după deschiderea abdomenului.

Samuraii cei mai bogaţi posedau reşedinţe vaste, putându-i adăposti pe vasalii şi pe războinicii lor. Fortăreţele erau construcţii provizorii, abia în secolul al XVI-lea construindu-se castele fortificate din piatră, asemănătoare celor europene.

În război, samuraiul, călărind pe un cal, încărcat cu harnaşamente grele şi somptuoase, purta o armură făcută din plăci de fier, coifuri de fier bogat decorate, încălţăminte din piele de urs, un arc mare, tolba cu săgeţi, un pumnal şi una sau două săbii. Nu lipsea niciodată din echipamentul unui samurai un steag şi un evantai de care samuraiul se servea pentru ca gesturile lui să pară cât mai marţiale când dadea ordine trupei. Luptătorii simpli erau echipaţi mai uşor, desculţi sau cu sandale uşoare de papură, purtau pantaloni scurţi şi jambiere groase de cânepă şi piele, o halebardă lungă, o sabie, unii având şi arc cu săgeţi. Pentru protecţie aveau un scut de lemn mare şi foarte greu. Un samurai trebuia neapărat să ştie să cânte la un instrument, de obicei flaut.
Înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la luptă un războinic, de rang cât mai înalt, din tabăra adversă. Adeseori, în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, şefii de clan obligând sute de războinici, vasali şi servitori să-şi ia viaţa. În unele cazuri, spre a fi un exemplu urmaşilor, sinuciderile erau spectaculoase. Prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreună cu capul sau cenuşa prizonierului. Ceremonii religioase se oficiau în cinstea celor căzuţi în luptă. Familia samuraiului decedat îi scria numele pe o tăbliţă, păstrată apoi pe altarul casei. În grădină, sub o piatră de mormânt, în locul corpului său, pierdut pe câmpul de luptă, familia îngropa o şuviţă de păr sau un obiect drag ce aparţinuse războinicului.

În Japonia, la începutul epocii medievale normele de drept cutumiar erau diferite de la o regiune la alta. În general, şeful familiei era acela care îşi judeca şi sancţiona membrii familiei şi servitorii. Când lipseau dovezi sau martori, o preoteasă-ghicitoare căzând în transă stabilea “adevărul”. Începând din secolul al XIII-lea, cel care judeca toate cauzele era samuraiul local, potrivit unor norme stabilite de guvernul shogunal. Pedepsele erau în funcţie nu numai de gravitatea delictului, ci şi de poziţia socială a vinovatului: cu cât această poziţie era mai înaltă, cu atât pedeapsa era mai severă.

Copiii războinicilor purtau încă de mici o sabie de lemn şi deprindeau de timpuriu mânuirea arcului şi călăritul. Ei erau în general educaţi şi instruiţi, în mod sumar, în familie.
Ceremonia căsătoriei era simplă, constând în schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de câte trei ori. Căsătoria nu se considera consumată decât după naşterea primului copil. În caz că femeia era sterilă, soţul îşi putea lua în mod liber, fără acordul soţiei, o concubină. Putea şi divorţa, deşi divorţul era în genere detestat, sau putea să-şi repudieze soţia, caz în care copiii rămâneau la tată. Soţia putea să se despartă de soţ nu prin divorţ, ci fugind şi adăpostindu-se într-o mănăstire, unde, dacă rămânea trei ani, era considerată în mod legal divorţată. Samuraii care nu îşi puteau permite luxul de a întreţine mai multe soţii, întreţineau, fără ca cineva să se scandalizeze, măcar temporar o concubină ocazională. În familiile samurailor femeia era respectată; ea conducea treburile casei şi se ocupa de educaţia copiilor. Cunoştea mânuirea arcului şi a halebardei, luptând la nevoie alături de soţ.

Începând din secolul al XIV-lea s-a instituit obiceiul ca defunctului să i se dea un nume postum. În ajunul înmormântării familia şi prietenii se adunau în casa decedatului, pentru priveghi, aducând daruri şi flori. Se servea o cină frugală, după care, la lumina torţelor, se duceau cu toţii la cimitir unde defunctul era îngropat sau ars împreună cu obiectele la care ţinuse cel mai mult. Deasupra mormântului se aşeza o grămadă de pietre şi se depuneau alimente pentru spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Văduvele care nu voiau să se recăsătorească îşi tăiau părul. În timpul doliului se purtau veşminte deosebite, albe şi era interzis să se mănânce carne. Doliul dura între 3 şi 400 de zile, în funcţie de gradul de rudenie.
Un samurai din secolul al XVII-lea pe nume Miyamoto Musashi spunea că jurământul samuraiului înseamnă devotament până la moarte. Codul războinicului impunea onoare, respect faţă de cuvântul dat, spirit de sacrificiu şi dispreţ total faţă de moarte. Spre a evita umilinţa captivităţii, iar mai târziu spre a-şi demonstra credinţa faţă de stăpân sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior, în secolele XIII-XIV a apărut obiceiul numit harakiri (ceea ce se traduce prin "a-ţi spinteca burta") sau seppuku, derivat din chineză. Adeseori, în caz de înfrângere, în urma luptelor, aveau loc chiar sinucideri colective, şefii de clan obligând la acest act disperat sute de războinici.

Esenţial de reţinut este că niciodată moartea nu i-a îngrozit pe japonezi. Moartea însemna o firească şi binefăcătoare reintegrare în natură a defunctului, care devenea spirit, urmând să-i protejeze pe cei vii, dacă aceştia continuau să-l venereze.

În secolul al XIX-lea, un număr apreciabil de samurai sărăciţi îşi refac situaţia economică devenind comercianţi la Nagasaki, Osaka şi Edo. Unii dintre aceştia îşi ridicaseră gradul de pregătire intelectuală, afirmându-se în domeniul literaturii şi artelor.
♥ ♠ ♣ ♦ _______________________________________♥ ♠ ♣ ♦

https://i.servimg.com/u/f32/15/32/75/68/untitl10.jpg